Oamenii care au nevoie de terapie nu vin la noi, vin victimele lor

Am dat de curând peste această frază, postată de un psihoterapeut, și m-a lovit frontal. Spune ceva dureros, dar foarte adevărat.

Deși sunt psihoterapeut, alegerea mea a fost să merg către organizații, însă lucrurile se întâmplă, de fapt, cam la fel. În organizații ajung să se dezvolte cei care sunt deja conștienți, cei care simt disconfortul, care se întreabă dacă nu cumva ar fi putut face mai bine, mai clar, mai matur. Cei care absorb tensiunea și încearcă să o transforme în învățare. Preocupați de creștere sunt, de multe ori, cei care suferă din cauza celor care nu sunt deloc preocupați. Și tot ei sunt cei care conștientizează primii că "avem o problemă" sau că "am greșit".

Dar asta nu este deloc suficient pentru a schimba o dinamică în care celălalt nu își asumă nimic. Poți fi matur, empatic, dispus la dialog și, totuși, să rămâi singurul care reflectează. Singurul care se străduiește.

Aici apare o altă formă de leadership, una care nu mai este despre a salva sau a repara, ci despre a înțelege unde se oprește responsabilitatea ta. Despre a accepta că nu îl poți face conștient pe cel care nu își dorește asta.

Și atunci, ce îți rămâne de făcut? Să îți faci partea ta. Atât. Să nu intri în jocuri, în conflicte, să răspunzi altfel decât ți se oferă.

Cel mai mare act de evoluție nu este să înțelegi și să faci în locul altcuiva, ci să te oprești din a compensa pentru lipsa lui de asumare.